parCUR(ul meu), noua modă
parcourir - [Le suj. désigne une pers.; l’obj. désigne un lieu, un espace circonscrit] Se déplacer en suivant une direction plus ou moins déterminée, aller dans une, plusieurs, toutes les parties de. Synon. arpenter. Parcourir les rues d’une ville, les océans, la province, un pays, le monde; parcourir (un lieu) d’un bout à l’autre, en tous sens, dans toute sa longueur, lentement, rapidement, à pied, à cheval, en voiture.
Deci în caz că nu ştiţi franceză, vă zic eu: e un verb de deplasare, reprezintă parcurgerea unei distanţe & căcat - aşa cred, sincer, nici eu n-am citit tot 
(notă: arici e original, deoarece evită folosirea lui “& shit”).
Până aicea totu’ bine, right? Booon.
Buba e că parcourir-ul ăsta, în ultimii (vreo 20 de) ani a căpătat un alt înţeles. Adică, un dezaxat ordinar, fără cap, creier, minte şi altele, a renunţat la şcoală, prin ‘90, ca să se apuce de “sport”. A început să sară prin cartier, să se înscrie la cluburi, să inventeze noi mişcări, până porcăria asta a devenit ceva naţional. Da, dragii moşului, deja “parkour” e considerat un sport adevărat, cu acte în regulă, tot, alea, alea. Recent am văzut şi o reclamă idioată pe MTV la parcur, în care un ucrainian (?), poreclit Teter(??), ne arăta cum se zbânţuie iel prin faţa camerei, în ritm de parcur. Iar culmea este că toată tărăşenia era sponsorizată de Snickers! (de aia nu-mi place ciocolata nu-mi plac mie unele tipuri de ciocolată). Asta ca să arate poporului ce amploare a luat chestia asta, să spele minţile bieţilor copchii inocenţi şi prinşi în vârtejul nevinovat al acestei cruele lumi efemere. (aha!)
Mai nou, şi stimabilii mei colegi sunt pasionaţi de acest sport al căcatului: în *aproape* fiecare pauză, luaţi de avântul glorios al naţionalei, ei pun o bancă de-a lungul, lângă catedră, şi încep să sară peste ea, făcând tot felul de figuri extraordinar de complexe şi uimitoare banale; termeni precum “lazy”, “monkey”, “dash”, “360″, “kong” se auzeau tot mai des prin clasă, declamate cu mândrie de aceşti pseudo-manelişti în călduri, când voiau să-şi demonstreze abilităţile lor supreme în lupta pentru supravieţuire, marcându-şi, asftel, teritoriul. Au ajuns chiar să fie obsedaţi de conceptul ăsta, au început să-şi dea întâlniri cu grupul, în “orăşel“, să exerseze scheme: “bă, vii la 3 jumate în orăşel, să exersez un dæş?”; la ora de info numai asta caută pe net.
Ei zic că e o chestie foarte mişto, şi că parcurul ăsta e numai pentru ăia talentaţi. Şi totuşi, sunt doar nişte pokemoni, aşa cum au şi recunoscut. Cuvântul “pokemon”, în contextul ăsta, reprezentând primul din cele 2 (sic!) nivele de parcur, adică un fel de n00b. Apropo, celălalt nivel e cel de traceur, adică cel ce trasează după el, cel ce lasă urme *behind*. Câteodată mă gândesc cât de stupid este să-ţi iroseşti copilăria aşa, făcând “parkour de profesie”, care nici măcar nu e parcur serios, e pur şi simplu pierdere de timp. E aberant (aberant puţin zis) să te faci parcur-ist wanna-be doar “pt k 3 l’a m0d@”. Adică ce rost are să faci toate astea, ştiind că, pe lângă că nu au nici un rost, nici nu folosesc la nimic, ştiind că nu o să rezolvi ceva din chestia asta, e doar un moft trecător şi idiot. Să fim serioşi acuma, n-o să vină PRO TV-u’ să te filmeze în parcare cum faci un “dabăl flip cu bexaid manchii” sau “leizi fără mâini cu dæş şi 360 grade, şi pizza cu anşoa”; nici n-o să se înghesuie reporterii şi fanii să-ţi ia interviuri şi autografe şi poze, doar pentru că tu eşti un gigi mai cu mots (© Vic, aka diletantul), care, alături de alte sute de mii de milioane de căcăcioşi din lumea-ntreagă vă străduiţi să luaţi atenţia şi să deveniţi faimoşi datorită unor prostioare.
În ciuda celor zise mai sus, trebuie să recunosc că şi arici a fost un fel de parcurist când era mic. Dada, eram obsedat să sar şi să mă caţăr non-stop prin copaci, şi să mă dau “la bară”, adică să fac figuri la o bară de scuturat covoare din cartier, de era să cad odată în cap. Câteodată chiar îmi imaginam că o să mă descopere cineva & căcat şi o să ajung faimos pentru că puteam să sar dintr-un copac pe altul, folosindu-mă de crengi (fapt care mă plasa la aproape un sfert din skills-urile de alpinist ale lui Ion Creangă, când era mic). Diferenţa dintre mine, copilul inoţent şi nevinovat de odinioară, şi parcuriştii pokemoni de astăzi, e că mie nu-mi păsa de ce ziceau ceilalţi, sau dacă era la modă sau nu asta. Eu eram mişto. Eu eram original. Eu eram “tru” (haha, ce emo sună, zici că e din “viaţa unui emo kid” :D) . Şi modest.
Parcă văd deja hi5-ul, youtube-ul, trilulilul şi, implicit, Y!M-ul umplându-se de conturi făcute numai pentru parcur (să zicem giovanny_parkour_steaua2005) şi de descrieri de genul “e un sport misjt0sji shmek3r,ji ii fuarte t@are”.. de fapt, stai, deja au apărut ceva chestii din astea: ian, nene, aici, şi aici, şi uite, chiar şi aici, din oraşul meu, şi încă unul, nominalizat la Best Crap Festival 2008. De fapt, pare-mi-se că s-a făcut şi un site extraordinar de original despre acest val. Wow. Sunt uimit (:-B)
La naiba, bă, parcurul o să ajungă, după blog, emblema anului! Cât pentru mine, pot să zic că “parkour”ul e cea mai mare poliană de care am auzit în viaţa mea!
PARKOUR SUGE!!!!!11!1!!111!111111oneonesix
April 26th, 2008 at 11:16 am
Parkour-ul e un sport foarte misto. Daca te tii de el ai o conditie fizica de invidiat. Si bonus: daca ai nevoie urgenta sa scapi de ceva/cineva, faptul ca ai vreo 2 ani de catarat cladiri de obicei ajuta
Lasa-i pe colegi in pace, bucura-te ca nu-si taie venele si nu te stropesc. Nu de alta, dar e la moda.