arici

parcourir - [Le suj. désigne une pers.; l’obj. désigne un lieu, un espace circonscrit] Se déplacer en suivant une direction plus ou moins déterminée, aller dans une, plusieurs, toutes les parties de. Synon. arpenter. Parcourir les rues d’une ville, les océans, la province, un pays, le monde; parcourir (un lieu) d’un bout à l’autre, en tous sens, dans toute sa longueur, lentement, rapidement, à pied, à cheval, en voiture.

Deci în caz că nu ştiţi franceză, vă zic eu: e un verb de deplasare, reprezintă parcurgerea unei distanţe & căcat - aşa cred, sincer, nici eu n-am citit tot (notă: arici e original, deoarece evită folosirea lui “& shit”).

Până aicea totu’ bine, right? Booon.
Buba e că parcourir-ul ăsta, în ultimii (vreo 20 de) ani a căpătat un alt înţeles. Adică, un dezaxat ordinar, fără cap, creier, minte şi altele, a renunţat la şcoală, prin ‘90, ca să se apuce de “sport”. A început să sară prin cartier, să se înscrie la cluburi, să inventeze noi mişcări, până porcăria asta a devenit ceva naţional. Da, dragii moşului, deja “parkour” e considerat un sport adevărat, cu acte în regulă, tot, alea, alea. Recent am văzut şi o reclamă idioată pe MTV la parcur, în care un ucrainian (?), poreclit Teter(??), ne arăta cum se zbânţuie iel prin faţa camerei, în ritm de parcur. Iar culmea este că toată tărăşenia era sponsorizată de Snickers! (de aia nu-mi place ciocolata nu-mi plac mie unele tipuri de ciocolată). Asta ca să arate poporului ce amploare a luat chestia asta, să spele minţile bieţilor copchii inocenţi şi prinşi în vârtejul nevinovat al acestei cruele lumi efemere. (aha!)

Mai nou, şi stimabilii mei colegi sunt pasionaţi de acest sport al căcatului: în *aproape* fiecare pauză, luaţi de avântul glorios al naţionalei, ei pun o bancă de-a lungul, lângă catedră, şi încep să sară peste ea, făcând tot felul de figuri extraordinar de complexe şi uimitoare banale; termeni precum “lazy”, “monkey”, “dash”, “360″, “kong” se auzeau tot mai des prin clasă, declamate cu mândrie de aceşti pseudo-manelişti în călduri, când voiau să-şi demonstreze abilităţile lor supreme în lupta pentru supravieţuire, marcându-şi, asftel, teritoriul. Au ajuns chiar să fie obsedaţi de conceptul ăsta, au început să-şi dea întâlniri cu grupul, în “orăşel“, să exerseze scheme: “bă, vii la 3 jumate în orăşel, să exersez un dæş?”; la ora de info numai asta caută pe net.

Ei zic că e o chestie foarte mişto, şi că parcurul ăsta e numai pentru ăia talentaţi. Şi totuşi, sunt doar nişte pokemoni, aşa cum au şi recunoscut. Cuvântul “pokemon”, în contextul ăsta, reprezentând primul din cele 2 (sic!) nivele de parcur, adică un fel de n00b. Apropo, celălalt nivel e cel de traceur, adică cel ce trasează după el, cel ce lasă urme *behind*. Câteodată mă gândesc cât de stupid este să-ţi iroseşti copilăria aşa, făcând “parkour de profesie”, care nici măcar nu e parcur serios, e pur şi simplu pierdere de timp. E aberant (aberant puţin zis) să te faci parcur-ist wanna-be doar “pt k 3 l’a m0d@”. Adică ce rost are să faci toate astea, ştiind că, pe lângă că nu au nici un rost, nici nu folosesc la nimic, ştiind că nu o să rezolvi ceva din chestia asta, e doar un moft trecător şi idiot. Să fim serioşi acuma, n-o să vină PRO TV-u’ să te filmeze în parcare cum faci un “dabăl flip cu bexaid manchii” sau “leizi fără mâini cu dæş şi 360 grade, şi pizza cu anşoa”; nici n-o să se înghesuie reporterii şi fanii să-ţi ia interviuri şi autografe şi poze, doar pentru că tu eşti un gigi mai cu mots (© Vic, aka diletantul), care, alături de alte sute de mii de milioane de căcăcioşi din lumea-ntreagă vă străduiţi să luaţi atenţia şi să deveniţi faimoşi datorită unor prostioare.

În ciuda celor zise mai sus, trebuie să recunosc că şi arici a fost un fel de parcurist când era mic. Dada, eram obsedat să sar şi să mă caţăr non-stop prin copaci, şi să mă dau “la bară”, adică să fac figuri la o bară de scuturat covoare din cartier, de era să cad odată în cap. Câteodată chiar îmi imaginam că o să mă descopere cineva & căcat şi o să ajung faimos pentru că puteam să sar dintr-un copac pe altul, folosindu-mă de crengi (fapt care mă plasa la aproape un sfert din skills-urile de alpinist ale lui Ion Creangă, când era mic). Diferenţa dintre mine, copilul inoţent şi nevinovat de odinioară, şi parcuriştii pokemoni de astăzi, e că mie nu-mi păsa de ce ziceau ceilalţi, sau dacă era la modă sau nu asta. Eu eram mişto. Eu eram original. Eu eram “tru” (haha, ce emo sună, zici că e din “viaţa unui emo kid” :D) . Şi modest.

Parcă văd deja hi5-ul, youtube-ul, trilulilul şi, implicit, Y!M-ul umplându-se de conturi făcute numai pentru parcur (să zicem giovanny_parkour_steaua2005) şi de descrieri de genul “e un sport misjt0sji shmek3r,ji ii fuarte t@are”.. de fapt, stai, deja au apărut ceva chestii din astea: ian, nene, aici, şi aici, şi uite, chiar şi aici, din oraşul meu, şi încă unul, nominalizat la Best Crap Festival 2008. De fapt, pare-mi-se că s-a făcut şi un site extraordinar de original despre acest val. Wow. Sunt uimit (:-B)

La naiba, bă, parcurul o să ajungă, după blog, emblema anului! Cât pentru mine, pot să zic că “parkour”ul e cea mai mare poliană de care am auzit în viaţa mea!

PARKOUR SUGE!!!!!11!1!!111!111111oneonesix

..deci chiar acum sunt la Biblioteca Judeţeană, să mă înscriu, şi fac live blogging de la locul faptei :D. Chestia e că sunt chiar în sala mare, în sala IMENSĂ a bibliotecii. Şi bă, ce biblotecăăăă! Rămâi mască.. mai bine ca la hotel de 5 stele.. cu covor roşu la intrare, garderobă obligatorie, totul pavat şi luxos, Europa FM pe fundal, vreo 20 computere performante, suberb! Şi după ce am dat 5 lei pentru înscriere (+buletinul părinţilor, sau aşa ceva, că eu nu am încă), mi-am luat un ceai de lămâie de la automat şi bloghez, în timp ce savurez ceaiul. Da, bloghez, chiar de la calc-ul ăsta, la care a trebuit să instalez, pe furiş, Firefox-ul (când nu se uita tanti, şi pen’ că internet explorer mergea greu) şi româna din control panel, asta înainte să ajut un bătrânel simpatic, care era pe internet, cum să “dea din imagine pagina asta, să rămână doar aia cu mailul”[: simplu, apeşi pe X-ul ăla de sus]. Şi de ce bloghez? De fericit.

Dar, pentru că mi-au expirat cele 15 minute gratis la internet ( în rest, o oră e 1,5 lei [cât o plăcintă], aşa că, haideţi aici, internauţilor obsedaţi ) şi trebuie să mă grăbesc. Ş i să şterg din history pagina asta. Şi căutarea pe gugăl. Şi adresa din bara de adrese, dacă e nevoie Şi tot. Că oricum am dat ctrl+scroll cât mai mic, să nu vadă picicarii amatori de CS / tantiile prezente ce aberez eu aici.

Nah, eu mă duc să caut ceva carte de Caragiale. Hai că vă salut şi pa.

PS: am mai scris de bibliotecă aici.

e interviu  cu Cristian Mungiu la HBO, acuma. şi de la 20.25 începe “4, 3, 2″, în premieră (tot pe HBO).

uitaţi-vă!!!! că merită.

apropos de Lulu, şi eu am fost la faza judeţeană, dar habar n-am cât am luat. succes iubitorilor de limba română în continuare!

am revenit mai devreme. ca să răspund primei mele lepşe primite.

(dacă vreţi să ştiţi, îmi propusesem să fur o leapşă prima oară, aia cu cărţile, dar iată că Lelaina mi-a luat-o înainte :D)

adică:

Dude, you are tagged! S-a pornit leapşa nimic.org.
click!

deci, e vorba de o leapşă pe nimic.Ørg, şi anume:
Reguli:
Alege din blogul celui care ţi-a dat leapşa un articol care ţi-a plăcut;
Prezintă articolul în câteva cuvinte, motivând de ce l-ai ales;
Dă leapşa mai departe altor doi membri nimic.org.

păi, ia să vedem. în primul rând, Lelaina, îmi place bloguţul tău. iar dacă trebuie să aleg un articol, şi anume cel preferat de mine, ar fi “Oh well“, şi asta în favoarea postului următor, şi asta la o diferenţă minusculă. de ce? pentru că cruzimea, limbajul licenţios şi frustrarea continuă din primul mă reprezintă de multe ori, iar gândurile degeabiste, de asemenea. şi eu, ca şi tine, Lelaina, câteodată mă simt sick & tired de lumea asta enervantă, fix aşa, jaja. şi nu ştiu dacă ai scris postul ăla în timpul vreunei “perioade” (arici e un idiot bou nesimţit), sau altceva, sau pur şi simplu te-ai simţit sătulă, dar îţi dau perfectă dreptate.

la polul opus se află “Lumina asta frumoasă“. deşi cele două posturi sunt total diferite, contrastând puternic, îmi plac amândouă mult. în ăsta, spre deosebire de celălalt, eşti fericită, optimistă, cureţi o portocală, şi totul în jur ţi se pare minunat :D. good for you, i mean, toate atea mie mi se transcriu, în modul meu unic de operare, ca lenevie, care e principala mea caracteristică. iar eu, (tot) eu, fiind un cretin (vezi câteva rânduri mai sus), în loc să îţi admir creativitatea şi hippie-nesitatea dea care dai dovadă, încep să aberez din ce în ce mai grav.

aş vrea să dau leapşa mai departe altui nimic-er, dar, după o jumătate de oră de căutare pe net, mergând pe firul lepşei, n-am mai găsit niciunul liber. dacă sunteţi din nimic.org, şi vă ofensează chestia asta, nu ezitaţi să comentaţi, şi o să vă tag-uiesc mai departe.

P.S.: merge ca naiba editarea temei în html. e greu, şi mai fac şi greşeli.

Legea lui Murphy este omniprezentă.

da, aţi auzit bine, legea, de fapt legile lui Murphy sunt omniprezente, însoţindu-mă peste tot, la orice pas, ca o belea, o vrajă interminabilă. de aia sunt dămblăgit; pentru că, atunci când mă duc şi eu, cu gânduri paşnice, la biblioteca judeţeană, aflu că, după două ore de mers prin frig, dezorientat, înjurând de mamă vântul de decembrie şi zilele Dochiei, rugând-mă zeilor să arunce şapca aia nouă, călduroasă, cumpărată foarte recent, peste capul meu, având halucinaţii şi fantezii erotice cu şapca în cauză, şi cumpărând diverse plăcinte cu cartofi (preferatele mele) pe drum, aflu, în fin, că tot drumul meu a fost în zadar, pentru că n-am buleti (sau copie după cel al părinţiolor)!!!!! la naiba! :(.. şi cât de frumoasă era biblioteca aia imensă, “europeană” cu covor roşu şi garderobă obligatorie..

eh, dar asta e viaţa, câteodată e nevoie şi de sacrificii; sacrificii tembele, idioate, făcute forţat, la care sperai să nu ajungi, sacrificii precum cel de a renunţa la orice tramvai valabil, pentru că eşti între două staţii [a se vedea ante*9-penultima frază] (sic, sic sic!!!), şi nu mai are rost. sau alte feluri de sacrificii. să vă mai zic? bine..
păi, ar mai fi şi sacrificiul de vineri, aka “ce dracu’ mai e şi asta?”. e vorba de sacrificiul care constă în datul jos la staţia la care vrei să cobori (bine, o să ziceţi, asta e ceva normal), întâlnitul, în drum spre uşa de coborâre cu vreo 10-15 tipi în uniforme albastre, nevoitul de a prezenta abonamentul, negăsitul acestuia. dap, chiar s-a întâmplat. vineri. şi cum nenea ăla, mai bătrân oleacă, şi cu perciunii de barbă în stilul Elvis (arăta ca un comunist), nu mă lăsa în pace, eu am continuat să caut, frenetic, vreo urmă de act prin ghiozdan. ioc. şi, culmea, tocmai în ziua aceea uitasem şi carnetul acasă.
bun, aşa a văzut arici cum e să fii dat jos. şi a văzut şi cum e să-ţi fie luate datele personale, numele, şcoala, adresa, etc. şi doar datorită licăririi sincere din ochi, nenea s-a lăsat convins să mă lase acasă, şi în 20 de minute să revin cu abonamentul în cauză. şi am revenit. phew. am scăpat.
chestia e că, cu câteva zile înainte de asta, tot la coborârea din tram, am văzut o tanti, de la spate. tanti asta era ajutată de alte două să meargă spre un magazin de pe trotuar. la început nu am înţeles care e faza, dar dup-aia, s-a întors şi i-am văzut faţa plină de sânge. se pare că se lovise la frunte, şi, între timp, mai veneau şi altele, cu suluri de hârtii & stuff. iar, după ce s-a aşezat pe o bordură, tanti a vrut să-şi pună ochelarii, asta fiind prima ei grijă. dkahofhieljaokhjuihazyeqw! :|. trebuie să fi apărut şi la tvs.

revenim după pauză, doamnelor şi domnilor. şi nu uitaţi: nu lăsaţi sacrificiile să vă conducă viaţa!

asdf