arici

Like, mă gândesc câteodată la nişte chestii inimaginabile, de speriat. Adică am faze “revelatoare” în care mă întreb pur şi simplu cine sunt.. şi parcă mă gândesc “wow, deci ăsta sunt eu, o fiinţă neutră pe acest pământ, şi totuşi m-am întruchipat într-un copil brunet de mai 14 ani. ciudat”. Şi apoi o senzaţie indescriptibilă, un conflict, o bătălie de eu-uri care se bat în mine şi am un fel de zguduituri interioare care îmi zic că n-ar trebui să fiu aşa sau nu ştiu.. în alea 1-2 minute arăt ca un extraterestru şi mă uit în gol şi mi se pare că un eu mic şi ascuns din mine, care e cel adevărat, încearcă să iasă la suprafaţă. Şi realizez că în 99.7% din timp sunt guvernat de o persoană “normală” faţă de eul meu, care porneşte de la default şi îşi coordonează comportamentul şi persoana în funcţie de împrejurări şi de situaţii, şi îşi dezvoltă un comportament şi un fel de a fi. Adică pornesc de la o foaie albă şi o tot colorez, până e desăvârşită personalitatea mea. Dar fără evenimente, fără lucruri de care să mă relaţionez, foaia rămâne goală. Aşa mă simt în unele momente “goale”, în care nu mai ştiu cine sunt şi îmi zic “stai, sunt eu, sunt Isaac, dar totuşi parcă sunt ceva mai sec şi mai perfect şi neutru, ba nu, ce dracu’ sunt EU, trebuie să fiu eu ..” şi mă tot dezmeticesc şi îmi revin şi dup-aia iar cad într-o contemplaţie mirifică. Şi mă mai gândesc la existenţa mea “oare eu trebuia să mă nasc ca să văd lumea din perspectiva mea? dacă nu mă năşteam? care e şansa să nu mă fi născut, dacă nu se năştea tipul ăsta în care stau şi care sunt puteam să mă întruchipez în altcineva şi să fiu restul de 0.3%? oare aşa e viaţa, aşa se trăieşte?!”. Şi apoi, putem zice câţi oameni nu s-au născut fiindcă aşa a fost soarta şi oare cum se simt ei, neexistând? Cum m-aş simţi eu, neexistând, sau existând altcumva, pentru că nici nu ştiu dacă aşa ar trebui să exist. Când fac anumite lucruri le fac doar pentru că aşa s-a obişnuit combinaţia dintre eul mic de 0.3% şi cel predominant să se comporte. . Dar totuşi!! Dacă n-aş exista, cum ar fi? Aş mai ştii că n-aş exista??! Sufletul meu intern, 0.3 e fix şi doar aşa şi ori trăieşte în mine, ori deloc? Sau, dacă taică-meu se futa cu altcineva ieşea tot un eu ca şi al meu, numai că schimbat?!?!

Şi apoi mai e şi chestia de religie. M-am născut ca să mor, ” Cum nu îmi păsa acum 100 de ani că nu-s în viaţă, n-o să-mi pese nici peste 100″, cum zice TLP. Dar ce o să se întâmple cu mine după ce mor? Cum o să mai exist eu? Voi mai exista, oare?! (Şi încă ceva… de când am devenit eu conştient de propria mea persoană? De când aveam 3 ani am început să-mi conturez eul şi să fiu conştient de el? De când eram spermatozoid [sau ovul]? De la 6 luni intrauterin, numai că nu am amintiri de atunci?!) Dacă e adevărată teorema creştină, ori o să stau PE VECI, LA NEMURIRE, PENTRU ETERNITATE, PENTRU TOTDEAUNA, LA INFINIT, LA NESFÂRŞIT, PÂNĂ LA O LIMITĂ TEMPORALĂ INEXISTENTĂ în cer, şi o să-l proslăvesc pe Dumnezeu împreună cu alţii într-o infinită beţie şi fericire nejustificată şi o să fiu multiplicativ fericit la infinit şi totul o să fie perfect, ori “în iad, la căldurică” (Eugen) unde o să îndur chinuri groaznice şi infinit de dureroase şi o să fiu futut în cur de Satan. Apropo, cât urăsc senzaţia pe care o am când mă gândesc la infinitate, mi se face rău şi îmi vine să zbier de disperare că o să stau într-un loc, fie bun, fie rău, pe veci, adică nu o să se mai termine niciodată! Tot timpul! Dar nici moartea şi murirea sufletului permanent nu îmi convine.. atunci nu ştiu ce aş vrea. Probabil, să fiu nemuritor pe Pământ şi să văd cum se gay-nizează lumea şi se înmulţesc roboţii. (nu!!) Cel mai bine ar fi să fiu o fantomă după moarte şi să mă distrez în continuare , fără să sperii oamenii. Să fiu într-o comunitatea de oameni deja morţi de sute de ani, să îl cunosc pe Da Vinci şi pe Jimi Hendrix. NU vreau să îi sug pula lui dumnezeu şi să îmi placă şi să fiu fericit într-o contemplare alături de milioane de îngeri şi să adorăm să îl iubim. Mi-e silă, chiar dacă nu îmi place acuma, nici nu vreau să mă gândesc că mi-ar plăcea oricând şi că atunci “o să fie bine”. Dar nu vreau nici să stau în chinuri infinte în iad. Nici nu ştiu dacă există cu adevărat ce zice propaganda asta creştină şi idioată. Dă-o dracului de treabă, nu vreau să mă mai gândesc, că m-apucă fiorii. Vreau să îmi trăiesc viaţa cât de bine pot, fie că îl slujesc prin ce fac pe Dumnezeu, Satana, Buddha sau hârtia igienică. Şi apoi mai vedem :|.

Mulţumesc că m-aţi urmărit (dacă m-aţi urmărit) şi sper că aţi înţeles ceva din refularea asta incoerentă. Nu ştiu dacă şi voi aţi întâlnit stările astea, şi atunci nu mă veţi putea înţelege. De menţionat e că tot ce am zis mai sus e doar 30% din tot ce aveam în cap, şi oricum e minimalizată situaţia pe care am descris-o. Restul nu poate fi exprimat în cuvinte. Restul trebuie trăit. (Credeţi că trebuie să mă duc la psiholog?)

This entry was posted on Monday, July 7th, 2008 at 11:26 pm and is filed under aberaţii, fără nume, gânduri, porcării. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.