arici

Atenţie, e posibil ca conţinutul acestui post să pară foarte, foarte gay. Nu sunteţi obligaţi să îl citiţi, şi nu îmi asum responsabilitatea pentru daunele de orice natură produse simţului estetic al oricărui cititor în urma citirii poemului, care oricum a fost scris când eram într-o pasă imbecilă. Voi porni de la premiza că e o creaţie inutilă şi stupidă, înjurăturile din commenturi fiind justificate. E de recomandat să citiţi poemul integral, chiar dacă e lung, ca să vă prindeţi de ce e vorba.

Am alergat pe cărarea nesfârşită,
E drept, nu a fost uşor
Şi trebuie să fug în continuare,
Dar e mai bine decât să mor.

Parcurgerea distanţei e fascinantă,
Priveliştea generală este încântătoare,
Iar sclipirea argintie a eterului
Te poate ameţi
Rău de tot;
Căci, privind în faţă, vezi exact aceeaşi imagine
Care se continuă constant, la infinit.
Iar, ca să nu te pierzi cu firea,
Să nu înnebuneşti,
Să nu o iei razna,
Cauţi o soluţie:
Îţi desprinzi privirea de pe punctul orizontului
Şi ţi-o arunci în adâncul cerului.
Însă bolta luminoasă şi perfect albăstrie
Te orbeşte, aşa că renunţi, de frica puterii superioare;
Apoi, încerci să priveşti în părţile drumului
Şi realizezi că nu are margini,
Iar dincolo de el nu e nimic;
Şi nici măcar nu e ca orice nimic, negru,
El e un nimic incolor şi invizibil
Şi tocmai de aceea îţi dai uşor seama de el..
Încerci , totuşi, să te concentrezi asupra siluetelor celorlalţi alergători,
Abia atunci, cu ocazia asta, te prinzi de existenţa lor.
Şi, uitându-te la ei, observi că toţi sunt identici,
Toţi sunt clone,
Toţi sunt roboţi
Şi nici măcar nu au feţe;
Dar, de fapt, problema e la tine,
Ţie-ţi lipseşte faţa, împreună cu ochii
Şi de aceea nu-i poţi vedea cu adevărat,
Căci tot ce crezi că vizionezi e doar o închipuire imaginabilă;
Iar dacă ai avea o oglindă internă, ai descoperi că eşti şi tu ca şi ei.
Acum punctul orizontului ţi se pare mai dulce…

Uneori, pe drum apar şi hopuri,
Care te scot din rutină;
Dar, dacă te-mpiedică, te-aruncă în tină,
Sau pe pământ uscat,
Şi te loveşti.
Avantajul e că poţi să studiezi
Atent
Porţiunea
Şi să admiri pietricelele şi firele de nisip şi praf
Ce acoperă cărarea,
Chiar dacă nici acestea nu există,
(Pentru că e o potecă perfectă),
Măcar creează o iluzie realistă,
Ce te fascinează şi te obligă să o contemplezi..
În timpul acesta ceilalţi ţi-o iau înainte
Şi infinitul distanţei tale se dublează,
Însă nu-ţi faci probleme, ştii că-i poţi întrece uşor,
Oscilând între ultimul şi cel fruntaş,
Când se opresc la vreo oază..

Câteodată, pe lângă hopuri,
Apar şi obstacole mari, serioase,
Din beton armat,
Din sârmă ghimpată,
Sau din cauciuc ce scârţâie a râs strident.
Din fericire, numai tu ştii de inexsitenţa lor
Şi treci nepăsător prin acele holograme,
Iar ceilalţi, neştiutori, le ocolesc cu mare grijă,
Dându-ţi un avantaj considerabil.
Dar, dacă ai avea ochi,
Ai vedea că toţi fac ca şi tine.
Iar fiecare crede că e singurul care ştie trucul ăsta.
Pentru că toţi sunt orbi
Şi nimeni n-are faţă;
Aşadar, iluzia că feţele lor n-au fost o iluzie
A fost o simplă iluzie
Sau poate doar o coincidenţă cu realitatea?

Rar se întâmplă să afli o bucurie tainică,
Şi aceea durează numai o fracţiune de secundă;
E ca un pahar binevenit de apă,
Sau o bomboană ce te ajută la drum.
Căci nu există fericiri adevărate,
Ele sunt doar amintiri sau proiecţii ale unor fericiri trecătoare.

Spre sfârşitul drumului, doar ambiţia te mai ajută
Şi te duce mai departe.
Deoarece oboseala cronică, surmenajul şi reumatismul
Te fac să mergi la unison cu ceilalţi,
Ca nişte roboţi cuminţi şi adevăraţi!…

Dar iată-l! E capătul, sfârşitul drumului!
Cu nerăbdare şi forţe noi vă grăbiţi,
Uitând de oboseală, spre linia de finish,
Care coincide cu cea de start;
Şi atunci realizezi că nu există capăt la infinit,
Nu este un final de drum vechi, ci un generic de drum proaspăt,
Iar tu te afli în faţa unui început nou, aproape identic,
Numai că de data asta eşti mai transparent………….