Pe câmpul înverzit şi ţie!!!

Pentru că stimabilul prezent subsemnat arici s-a săturat de urarea “Paşte fericit“, care ne aminteşte tuturor de vechiul banc, ilustrat cum nu se poate mai bine de stimabilul Ariel, a inventat o nouă urare, ca o continuare a primei, şi anume “Pe câmpul înverzit!”.un paşte delicios

Da, bravi creştini, războinici ai luminii şi adoratori ai lui nea’ Jiji. Aceasta va fi noua urare naţională, brevetată chiar de mine, azi 25 (26? 27? habar n-am, computerul arată una, calendarul alta, ziarul alta) aprilie, pentru a marca împlinirea a 2008-33 = câţi ani? de la moartea şi învierea lui Isus. Că şi ăştia sunt aproximativi, cercetătorii ne arată cum greşeau cronologii din vremea aia, şi astfel se pare că sunt vreo 4-5 ani ± 2008 (ce tare, scriu din anul 2013 şi nici măcar nu ştiu cum e în epoca asta).

Ce chestie. Ca popor calificat de presupuşi ortodocşi credincioşi ce suntem, nici nu mai sărbătorim ca lumea. Românu’ se duce şi el la biserică, ca “din an în paşte”, să stea cuminte şi să asculte liturghia, sau ce se ascultă, că nu ştiu, nu sunt ortodox. Apoi, merge, trage vreo 2-3 chefuri, se-mbată ca un porc, şi petrece până a doua zi dimineaţa, chestia asta alternând cu o ocazională ciocnire de ouă, acompaniată de urări. De aia, propun “Pe câmpul înverzit” ca o alternativă pentru cei nepăsători, care au uitat esenţialul din paşti.

În loc să petrecem şi noi un moment de reculegere (da, reculegere, că e vorba de moartea [urmat de învierea, e drept] cuiva), să ne amintim şi noi de adevăratul înţeles al paştelul şi să zicem, cu bună inimă, “Hristos a înviat”/”Adevărat a înviat”, noi întoarcem complet dea-ndoaselea scopul acestei sărbători - ca şi fariseii din templu, care l-au transformat într-o casă de vinderi. Şi dacă eu, care nici măcar nu am religie, pot să acord câteva minute celebrării acelui moment istoric, din respect, cel puţin, atunci sunt convins că puteţi şi voi.

M-am săturat de tradiţie! M-am săturat de îndobitocire!! M-am săturat de copii normali care ajung să se comporte ca nişte muieri ordinare, superstiţioase şi hi-faivisto-manelistice, cu ocazia paştelui; iar exemplu de mai jos e grăitor:

*cenzurat*: CRISTOS A INVIAT
whatever boy: askldhftwaerjkl
*cenzurat*: CE
*cenzurat*: ????
whatever boy: cut it off dude
*cenzurat*: CE
whatever boy: şi mai lasă CAPSUL
whatever boy:
uite
whatever boy
: în stânga tastaturii
*cenzurat*: ????
whatever boy: dacă te uiţi bine
whatever boy:
este un butonaş
whatever boy:
numit caps lock
whatever boy
: l-ai apăsat din greşeală?
*cenzurat*: am inteles
whatever boy: bravo
whatever boy
: =D>
*cenzurat*: Cristos a inviat
whatever boy: whtvr
whatever boy
: bye

Apropo, am observat că ultimul post, ăla cu parcurul, împlineşte două luni de la creerea blogului. Două luni şi 8 posturi. 4 posturi pe lună. 1 post pe săptămână. Slab….

Hai, paşte fericit şi la mulţi ani! (cât mai e, că imediat e gata ziua)

-TO BE CONTINUED-

parCUR(ul meu), noua modă

parcourir - [Le suj. désigne une pers.; l’obj. désigne un lieu, un espace circonscrit] Se déplacer en suivant une direction plus ou moins déterminée, aller dans une, plusieurs, toutes les parties de. Synon. arpenter. Parcourir les rues d’une ville, les océans, la province, un pays, le monde; parcourir (un lieu) d’un bout à l’autre, en tous sens, dans toute sa longueur, lentement, rapidement, à pied, à cheval, en voiture.

Deci în caz că nu ştiţi franceză, vă zic eu: e un verb de deplasare, reprezintă parcurgerea unei distanţe & căcat - aşa cred, sincer, nici eu n-am citit tot :D (notă: arici e original, deoarece evită folosirea lui “& shit”).

Până aicea totu’ bine, right? Booon.
Buba e că parcourir-ul ăsta, în ultimii (vreo 20 de) ani a căpătat un alt înţeles. Adică, un dezaxat ordinar, fără cap, creier, minte şi altele, a renunţat la şcoală, prin ‘90, ca să se apuce de “sport”. A început să sară prin cartier, să se înscrie la cluburi, să inventeze noi mişcări, până porcăria asta a devenit ceva naţional. Da, dragii moşului, deja “parkour” e considerat un sport adevărat, cu acte în regulă, tot, alea, alea. Recent am văzut şi o reclamă idioată pe MTV la parcur, în care un ucrainian (?), poreclit Teter(??), ne arăta cum se zbânţuie iel prin faţa camerei, în ritm de parcur. Iar culmea este că toată tărăşenia era sponsorizată de Snickers! (de aia nu-mi place ciocolata nu-mi plac mie unele tipuri de ciocolată). Asta ca să arate poporului ce amploare a luat chestia asta, să spele minţile bieţilor copchii inocenţi şi prinşi în vârtejul nevinovat al acestei cruele lumi efemere. (aha!)

Mai nou, şi stimabilii mei colegi sunt pasionaţi de acest sport al căcatului: în *aproape* fiecare pauză, luaţi de avântul glorios al naţionalei, ei pun o bancă de-a lungul, lângă catedră, şi încep să sară peste ea, făcând tot felul de figuri extraordinar de complexe şi uimitoare banale; termeni precum “lazy”, “monkey”, “dash”, “360″, “kong” se auzeau tot mai des prin clasă, declamate cu mândrie de aceşti pseudo-manelişti în călduri, când voiau să-şi demonstreze abilităţile lor supreme în lupta pentru supravieţuire, marcându-şi, asftel, teritoriul. Au ajuns chiar să fie obsedaţi de conceptul ăsta, au început să-şi dea întâlniri cu grupul, în “orăşel“, să exerseze scheme: “bă, vii la 3 jumate în orăşel, să exersez un dæş?”; la ora de info numai asta caută pe net.

Ei zic că e o chestie foarte mişto, şi că parcurul ăsta e numai pentru ăia talentaţi. Şi totuşi, sunt doar nişte pokemoni, aşa cum au şi recunoscut. Cuvântul “pokemon”, în contextul ăsta, reprezentând primul din cele 2 (sic!) nivele de parcur, adică un fel de n00b. Apropo, celălalt nivel e cel de traceur, adică cel ce trasează după el, cel ce lasă urme *behind*. Câteodată mă gândesc cât de stupid este să-ţi iroseşti copilăria aşa, făcând “parkour de profesie”, care nici măcar nu e parcur serios, e pur şi simplu pierdere de timp. E aberant (aberant puţin zis) să te faci parcur-ist wanna-be doar “pt k 3 l’a m0d@”. Adică ce rost are să faci toate astea, ştiind că, pe lângă că nu au nici un rost, nici nu folosesc la nimic, ştiind că nu o să rezolvi ceva din chestia asta, e doar un moft trecător şi idiot. Să fim serioşi acuma, n-o să vină PRO TV-u’ să te filmeze în parcare cum faci un “dabăl flip cu bexaid manchii” sau “leizi fără mâini cu dæş şi 360 grade, şi pizza cu anşoa”; nici n-o să se înghesuie reporterii şi fanii să-ţi ia interviuri şi autografe şi poze, doar pentru că tu eşti un gigi mai cu mots (© Vic, aka diletantul), care, alături de alte sute de mii de milioane de căcăcioşi din lumea-ntreagă vă străduiţi să luaţi atenţia şi să deveniţi faimoşi datorită unor prostioare.

În ciuda celor zise mai sus, trebuie să recunosc că şi arici a fost un fel de parcurist când era mic. Dada, eram obsedat să sar şi să mă caţăr non-stop prin copaci, şi să mă dau “la bară”, adică să fac figuri la o bară de scuturat covoare din cartier, de era să cad odată în cap. Câteodată chiar îmi imaginam că o să mă descopere cineva & căcat şi o să ajung faimos pentru că puteam să sar dintr-un copac pe altul, folosindu-mă de crengi (fapt care mă plasa la aproape un sfert din skills-urile de alpinist ale lui Ion Creangă, când era mic). Diferenţa dintre mine, copilul inoţent şi nevinovat de odinioară, şi parcuriştii pokemoni de astăzi, e că mie nu-mi păsa de ce ziceau ceilalţi, sau dacă era la modă sau nu asta. Eu eram mişto. Eu eram original. Eu eram “tru” (haha, ce emo sună, zici că e din “viaţa unui emo kid” :D) . Şi modest.

Parcă văd deja hi5-ul, youtube-ul, trilulilul şi, implicit, Y!M-ul umplându-se de conturi făcute numai pentru parcur (să zicem giovanny_parkour_steaua2005) şi de descrieri de genul “e un sport misjt0sji shmek3r,ji ii fuarte t@are”.. de fapt, stai, deja au apărut ceva chestii din astea: ian, nene, aici, şi aici, şi uite, chiar şi aici, din oraşul meu, şi încă unul, nominalizat la Best Crap Festival 2008. De fapt, pare-mi-se că s-a făcut şi un site extraordinar de original despre acest val. Wow. Sunt uimit (:-B)

La naiba, bă, parcurul o să ajungă, după blog, emblema anului! Cât pentru mine, pot să zic că “parkour”ul e cea mai mare poliană de care am auzit în viaţa mea!

PARKOUR SUGE!!!!!11!1!!111!111111oneonesix

băăăăăăăăh!

e interviu  cu Cristian Mungiu la HBO, acuma. şi de la 20.25 începe “4, 3, 2″, în premieră (tot pe HBO). :D

uitaţi-vă!!!! că merită.

apropos de Lulu, şi eu am fost la faza judeţeană, dar habar n-am cât am luat. succes iubitorilor de limba română în continuare!

dămblăgit. de sacrificii.

 

Legea lui Murphy este omniprezentă.

da, aţi auzit bine, legea, de fapt legile lui Murphy sunt omniprezente, însoţindu-mă peste tot, la orice pas, ca o belea, o vrajă interminabilă. de aia sunt dămblăgit; pentru că, atunci când mă duc şi eu, cu gânduri paşnice, la biblioteca judeţeană, aflu că, după două ore de mers prin frig, dezorientat, înjurând de mamă vântul de decembrie şi zilele Dochiei, rugând-mă zeilor să arunce şapca aia nouă, călduroasă, cumpărată foarte recent, peste capul meu, având halucinaţii şi fantezii erotice cu şapca în cauză, şi cumpărând diverse plăcinte cu cartofi (preferatele mele) pe drum, aflu, în fin, că tot drumul meu a fost în zadar, pentru că n-am buleti (sau copie după cel al părinţiolor)!!!!! la naiba! :(.. şi cât de frumoasă era biblioteca aia imensă, “europeană” cu covor roşu şi garderobă obligatorie..

eh, dar asta e viaţa, câteodată e nevoie şi de sacrificii; sacrificii tembele, idioate, făcute forţat, la care sperai să nu ajungi, sacrificii precum cel de a renunţa la orice tramvai valabil, pentru că eşti între două staţii [a se vedea ante*9-penultima frază] (sic, sic sic!!!), şi nu mai are rost. sau alte feluri de sacrificii. să vă mai zic? bine..
păi, ar mai fi şi sacrificiul de vineri, aka “ce dracu’ mai e şi asta?”. e vorba de sacrificiul care constă în datul jos la staţia la care vrei să cobori (bine, o să ziceţi, asta e ceva normal), întâlnitul, în drum spre uşa de coborâre cu vreo 10-15 tipi în uniforme albastre, nevoitul de a prezenta abonamentul, negăsitul acestuia. dap, chiar s-a întâmplat. vineri. şi cum nenea ăla, mai bătrân oleacă, şi cu perciunii de barbă în stilul Elvis (arăta ca un comunist), nu mă lăsa în pace, eu am continuat să caut, frenetic, vreo urmă de act prin ghiozdan. ioc. şi, culmea, tocmai în ziua aceea uitasem şi carnetul acasă.
bun, aşa a văzut arici cum e să fii dat jos. şi a văzut şi cum e să-ţi fie luate datele personale, numele, şcoala, adresa, etc. şi doar datorită licăririi sincere din ochi, nenea s-a lăsat convins să mă lase acasă, şi în 20 de minute să revin cu abonamentul în cauză. şi am revenit. phew. am scăpat.
chestia e că, cu câteva zile înainte de asta, tot la coborârea din tram, am văzut o tanti, de la spate. tanti asta era ajutată de alte două să meargă spre un magazin de pe trotuar. la început nu am înţeles care e faza, dar dup-aia, s-a întors şi i-am văzut faţa plină de sânge. se pare că se lovise la frunte, şi, între timp, mai veneau şi altele, cu suluri de hârtii & stuff. iar, după ce s-a aşezat pe o bordură, tanti a vrut să-şi pună ochelarii, asta fiind prima ei grijă. dkahofhieljaokhjuihazyeqw! :|. trebuie să fi apărut şi la tvs.

 

revenim după pauză, doamnelor şi domnilor. şi nu uitaţi: nu lăsaţi sacrificiile să vă conducă viaţa!

asdf