arici

Pentru că stimabilul prezent subsemnat arici s-a săturat de urarea “Paşte fericit“, care ne aminteşte tuturor de vechiul banc, ilustrat cum nu se poate mai bine de stimabilul Ariel, a inventat o nouă urare, ca o continuare a primei, şi anume “Pe câmpul înverzit!”.

Da, bravi creştini, războinici ai luminii şi adoratori ai lui nea’ Jiji. Aceasta va fi noua urare naţională, brevetată chiar de mine, azi 25 (26? 27? habar n-am, computerul arată una, calendarul alta, ziarul alta) aprilie, pentru a marca împlinirea a 2008-33 = câţi ani? de la moartea şi învierea lui Isus. Că şi ăştia sunt aproximativi, cercetătorii ne arată cum greşeau cronologii din vremea aia, şi astfel se pare că sunt vreo 4-5 ani ± 2008 (ce tare, scriu din anul 2013 şi nici măcar nu ştiu cum e în epoca asta).

Ce chestie. Ca popor calificat de presupuşi ortodocşi credincioşi ce suntem, nici nu mai sărbătorim ca lumea. Românu’ se duce şi el la biserică, ca “din an în paşte”, să stea cuminte şi să asculte liturghia, sau ce se ascultă, că nu ştiu, nu sunt ortodox. Apoi, merge, trage vreo 2-3 chefuri, se-mbată ca un porc, şi petrece până a doua zi dimineaţa, chestia asta alternând cu o ocazională ciocnire de ouă, acompaniată de urări. De aia, propun “Pe câmpul înverzit” ca o alternativă pentru cei nepăsători, care au uitat esenţialul din paşti.

În loc să petrecem şi noi un moment de reculegere (da, reculegere, că e vorba de moartea [urmat de învierea, e drept] cuiva), să ne amintim şi noi de adevăratul înţeles al paştelul şi să zicem, cu bună inimă, “Hristos a înviat”/”Adevărat a înviat”, noi întoarcem complet dea-ndoaselea scopul acestei sărbători - ca şi fariseii din templu, care l-au transformat într-o casă de vinderi. Şi dacă eu, care nici măcar nu am religie, pot să acord câteva minute celebrării acelui moment istoric, din respect, cel puţin, atunci sunt convins că puteţi şi voi.

M-am săturat de tradiţie! M-am săturat de îndobitocire!! M-am săturat de copii normali care ajung să se comporte ca nişte muieri ordinare, superstiţioase şi hi-faivisto-manelistice, cu ocazia paştelui; iar exemplu de mai jos e grăitor:

*cenzurat*: CRISTOS A INVIAT
whatever boy: askldhftwaerjkl
*cenzurat*: CE
*cenzurat*: ????
whatever boy: cut it off dude
*cenzurat*: CE
whatever boy: şi mai lasă CAPSUL
whatever boy: uite
whatever boy: în stânga tastaturii
*cenzurat*: ????
whatever boy: dacă te uiţi bine
whatever boy: este un butonaş
whatever boy: numit caps lock
whatever boy: l-ai apăsat din greşeală?
*cenzurat*: am inteles
whatever boy: bravo
whatever boy: =D>
*cenzurat*: Cristos a inviat
whatever boy: whtvr
whatever boy: bye

Apropo, am observat că ultimul post, ăla cu parcurul, împlineşte două luni de la creerea blogului. Două luni şi 8 posturi. 4 posturi pe lună. 1 post pe săptămână. Slab….

Hai, paşte fericit şi la mulţi ani! (cât mai e, că imediat e gata ziua)

-TO BE CONTINUED-

parcourir - [Le suj. désigne une pers.; l’obj. désigne un lieu, un espace circonscrit] Se déplacer en suivant une direction plus ou moins déterminée, aller dans une, plusieurs, toutes les parties de. Synon. arpenter. Parcourir les rues d’une ville, les océans, la province, un pays, le monde; parcourir (un lieu) d’un bout à l’autre, en tous sens, dans toute sa longueur, lentement, rapidement, à pied, à cheval, en voiture.

Deci în caz că nu ştiţi franceză, vă zic eu: e un verb de deplasare, reprezintă parcurgerea unei distanţe & căcat - aşa cred, sincer, nici eu n-am citit tot (notă: arici e original, deoarece evită folosirea lui “& shit”).

Până aicea totu’ bine, right? Booon.
Buba e că parcourir-ul ăsta, în ultimii (vreo 20 de) ani a căpătat un alt înţeles. Adică, un dezaxat ordinar, fără cap, creier, minte şi altele, a renunţat la şcoală, prin ‘90, ca să se apuce de “sport”. A început să sară prin cartier, să se înscrie la cluburi, să inventeze noi mişcări, până porcăria asta a devenit ceva naţional. Da, dragii moşului, deja “parkour” e considerat un sport adevărat, cu acte în regulă, tot, alea, alea. Recent am văzut şi o reclamă idioată pe MTV la parcur, în care un ucrainian (?), poreclit Teter(??), ne arăta cum se zbânţuie iel prin faţa camerei, în ritm de parcur. Iar culmea este că toată tărăşenia era sponsorizată de Snickers! (de aia nu-mi place ciocolata nu-mi plac mie unele tipuri de ciocolată). Asta ca să arate poporului ce amploare a luat chestia asta, să spele minţile bieţilor copchii inocenţi şi prinşi în vârtejul nevinovat al acestei cruele lumi efemere. (aha!)

Mai nou, şi stimabilii mei colegi sunt pasionaţi de acest sport al căcatului: în *aproape* fiecare pauză, luaţi de avântul glorios al naţionalei, ei pun o bancă de-a lungul, lângă catedră, şi încep să sară peste ea, făcând tot felul de figuri extraordinar de complexe şi uimitoare banale; termeni precum “lazy”, “monkey”, “dash”, “360″, “kong” se auzeau tot mai des prin clasă, declamate cu mândrie de aceşti pseudo-manelişti în călduri, când voiau să-şi demonstreze abilităţile lor supreme în lupta pentru supravieţuire, marcându-şi, asftel, teritoriul. Au ajuns chiar să fie obsedaţi de conceptul ăsta, au început să-şi dea întâlniri cu grupul, în “orăşel“, să exerseze scheme: “bă, vii la 3 jumate în orăşel, să exersez un dæş?”; la ora de info numai asta caută pe net.

Ei zic că e o chestie foarte mişto, şi că parcurul ăsta e numai pentru ăia talentaţi. Şi totuşi, sunt doar nişte pokemoni, aşa cum au şi recunoscut. Cuvântul “pokemon”, în contextul ăsta, reprezentând primul din cele 2 (sic!) nivele de parcur, adică un fel de n00b. Apropo, celălalt nivel e cel de traceur, adică cel ce trasează după el, cel ce lasă urme *behind*. Câteodată mă gândesc cât de stupid este să-ţi iroseşti copilăria aşa, făcând “parkour de profesie”, care nici măcar nu e parcur serios, e pur şi simplu pierdere de timp. E aberant (aberant puţin zis) să te faci parcur-ist wanna-be doar “pt k 3 l’a m0d@”. Adică ce rost are să faci toate astea, ştiind că, pe lângă că nu au nici un rost, nici nu folosesc la nimic, ştiind că nu o să rezolvi ceva din chestia asta, e doar un moft trecător şi idiot. Să fim serioşi acuma, n-o să vină PRO TV-u’ să te filmeze în parcare cum faci un “dabăl flip cu bexaid manchii” sau “leizi fără mâini cu dæş şi 360 grade, şi pizza cu anşoa”; nici n-o să se înghesuie reporterii şi fanii să-ţi ia interviuri şi autografe şi poze, doar pentru că tu eşti un gigi mai cu mots (© Vic, aka diletantul), care, alături de alte sute de mii de milioane de căcăcioşi din lumea-ntreagă vă străduiţi să luaţi atenţia şi să deveniţi faimoşi datorită unor prostioare.

În ciuda celor zise mai sus, trebuie să recunosc că şi arici a fost un fel de parcurist când era mic. Dada, eram obsedat să sar şi să mă caţăr non-stop prin copaci, şi să mă dau “la bară”, adică să fac figuri la o bară de scuturat covoare din cartier, de era să cad odată în cap. Câteodată chiar îmi imaginam că o să mă descopere cineva & căcat şi o să ajung faimos pentru că puteam să sar dintr-un copac pe altul, folosindu-mă de crengi (fapt care mă plasa la aproape un sfert din skills-urile de alpinist ale lui Ion Creangă, când era mic). Diferenţa dintre mine, copilul inoţent şi nevinovat de odinioară, şi parcuriştii pokemoni de astăzi, e că mie nu-mi păsa de ce ziceau ceilalţi, sau dacă era la modă sau nu asta. Eu eram mişto. Eu eram original. Eu eram “tru” (haha, ce emo sună, zici că e din “viaţa unui emo kid” :D) . Şi modest.

Parcă văd deja hi5-ul, youtube-ul, trilulilul şi, implicit, Y!M-ul umplându-se de conturi făcute numai pentru parcur (să zicem giovanny_parkour_steaua2005) şi de descrieri de genul “e un sport misjt0sji shmek3r,ji ii fuarte t@are”.. de fapt, stai, deja au apărut ceva chestii din astea: ian, nene, aici, şi aici, şi uite, chiar şi aici, din oraşul meu, şi încă unul, nominalizat la Best Crap Festival 2008. De fapt, pare-mi-se că s-a făcut şi un site extraordinar de original despre acest val. Wow. Sunt uimit (:-B)

La naiba, bă, parcurul o să ajungă, după blog, emblema anului! Cât pentru mine, pot să zic că “parkour”ul e cea mai mare poliană de care am auzit în viaţa mea!

PARKOUR SUGE!!!!!11!1!!111!111111oneonesix

nu ştiu ce să zic.

zilele astea totul a părut ciudat, dacă nu, foarte ciudat.

heh, să ştiţi că am vrut să scriu ieri postul ăsta, dar.. n-am avut timp, *ntzz..*, din cauza porcăriei ăleia de conferinţă sau ce dracu’ a fost, aia a lu’ Dan Puric. nu zic, dăştept om, amuzant şi pe deasupra, dar întâlnirea a fost la universitatea Agora, într-o încăpere micuţă, încât stăteau oamenii adunaţi grămadă pe la cozile de la uşi, ca să-i soarbă cuvintele din microfon, şi, pe deasupra, a durat şi 4 ore!!!!!! adunarea aia a fost şi filmată de echipele de la TVS, sau ceva de genul.

o chesie amuzantă şi bizară în acelaşi timp, datorită căreia am zis că zilele astea au fost ciudate: tot luni, pe tramvai, stăteam plictisit, şi amorţit, cu muzica în căşti, când deodată văd tot felul de maşini cu numere de înmatriculare sugestive, râvnite şi căutate de mine de vreo 3 luni. maşinile: “BH 58 PLM” (nu credeam că există vreo maşină d-asta, dar, oricum, numărul ăsta l-am reţinut cel mai bine), “SAL”, “MAH”, “SAL”, “ASL”, “CMF”, “WTF”, “BEY”, “BAH”. whow. faza cea mai tare a fost că totul a decurs repede, toate vehiculele astea bizare le-am văzut într-o singură tură, în vreo 5 secunde, apoi au venit iarăşi numere de înmatriculare obişnuite, gen “DSL”, “MQR”, etc… nu ştiu dacă a fost vreo minune (;))), sau pur şi simplu are legătură cu podul decebal, unde s-a petrecut, dar pe mine m-a înviorat toată faza asta. trebuia să fac o poză. damn.
în fine, toată asta mi s-a părut ca un dialog pe messenger, dintre mine şi vreun internaut enervant:
maşinile: sal
eu: salut
maşinile: asl
maşinile: cmf?
maşinile: bey!
BUZZ!!!
maşinile: rasp in plm
maşinile: bah!!!
BUZZ!!!
and so on..

doar ca să ştiţi, eu întotdeauna la linkuri pun să se deschidă în altă fereastră, deci să nu vă temeţi a da click normal, nu cu rotiţa de scroll, pe linkuri, că vă deschide alt tab (cel puţin în firefox).

apropo, voi ştiaţi cât de tupeiste pot fi babele? da, babele alea enervante, despre care ziceam la pagina “Despre”. păi, un exemplu concret al enervănţiei lor ar fi cel de azi: stăteam fain-frumos pe scaun, când văd, pe celălalt rând de scaune, o tipă la vreo 17-19 ani, frumoasă şi timidă. de ea se apropie o bătrânică simpatică şi bine-făcută, la care, ezitând un pic, tânăra se ridică, dându-i locul. însă tanti noastră, înfumurată, se aşează imediat în “locul cuvenit”, apoi începând să comenteze în gura mare despre tineretul din ziua de azi, care cu greu se încumetă să dea locul unei “biete bătrânici”, apoi, că o sa ajungem şi noi la 70 de ani, să vedem cum e, şi-alte din astea. cum în faţa şi în spatele ei se mai puseseră alte două bătrâne, au început şi ele să aprobe, comentând indignate aceleaşi pleve. şi au continuat, nene, aşa, încă vreo patru staţii, de mă durea capul, îmi venea să le zic eu să tacă. pffft..

mâine dau test la chimie. şi nu ştiu prea multe :|.

în altă ordine de idei, vă prezint o melodie care parcă mi-a marcat aceste zile, o melodie frumoasă, romantică, chiar, ce îmi rămâne îmi minte chiar şi după ce sting mp3-ul. melodia asta, împreună cu “the sacrament”, “gone with the sin”, “the funeral of hearts”, “join me”, “solitary man”, şi altele, e una dintre cele mai “faine” şi meditative de la HIM:

“Killing Loneliness”

salutare tuturor again!

cu acestă ocazie ţin să-mi cer oficial scuze celor 0 (zero) cititori actuali ai mei pentru întârzierea al naibii de exagerat de wtf de prelungită a scrierii unui nou post. reason: school and shit :|. imaginaţi-vă că, la cât de tocilar sunt, sunt implicat în vreo 5-6 proiecte şcolare, gen olimpiade, concursuri, referate, etc. so

ca în deschiderea celui de-al doilea post făcut pe blogul ăsta, vreau să vă pun o întrebare: ce poate fi mai frumos, mai romantic, mai magnific (nu, nu sunt gay), decât o lună plină? ca să zic mai liric, ce poate fi mai înfiorător şi mai straniu, dar şi mai frumos şi sublim, în acelaşi timp, decât zărirea prelungitoarei raze aurii în cadrul întunecat al nopţii, luminându-ne sufletele, şi odată cu ele, gândurile, deschizându-ne ochii minţii cea prea coruptă de vecinica, apăsătoarea rutină a acestei lumi trecătoare , într-un univers feeric, hipnotizant? căci asta am experimentat chiar eu acum câteva zile, când, la o oră mult trecută de miezul nopţii, am observat sfera albicioasă şi întreagă ce se ivea pe cerul înstelat şi fără pic de nour (damn, iarăşi o iau pe literatură), am ieşit imediat afară, în pijama şi în şlapi, cu camera digitală, ingnorând potenţialii cocalari ce cutreierau pe acolo, şi străduindu-mă să fac nişte poze cât de cât acceptabile.

[bonus]: moon movie (un film extraordinar, ce a durat până la terminarea bateriei, aşa că dă-i click şi vezi că se deschide în player extern)

deci, ce poate fi mai emoţional, mai divin, decât o plimbare de unul singur sub clar de lună? (că tot suntem în luna dragobetelui)

LATER EDIT: era să uit.. o chestie de-a dreptul bizară mi s-a întâmplat fix acum două săptămâni: eram în prima oră, de biologie, şi brusc mi-a venit ideea să îmi calculez bioritmul emoţional şi fizic, după ghidul de la pagina 191. asta consta în aflarea numărului de zile trăite în total până în ziua respectivă împărţite la 28 de zile ş.a.md. şi.. mare minune, fraţilor! am aflat că făceam fix, fix 5000 de zile, chiar în ziua aia de 15 februarie!!!!!1!!1111one. oh meh god, wtf? am verificat, am calculat din nou, fiind cât se poate de atent, am răs-verificat, am încercat să aproximez (365*vreo13 ani=?), degeaba, dom’le! tot acelaşi rezultat, un 5000 mare şi rotund cât roata carului. ce fericire a fost pe mine, vă daţi seama! asta e o chestie unică, o coincidenţă formidabilă.
există soartă şi noroc?

Salut tuturor!

Sunt un tip de vreo 13 ani jumate (cel puţin la momentul actual), scriu şi voi scrie sub pseudonimul “arici”, iar ăsta e noul meu blog, creat doar cu ajutorul comunităţii nimic.org.
Acest blog, pe care prefer să îl numesc o descărcare utilă şi directă a gândurilor şi sentimentelor mele, va fi cât mai sincer posibil, iar scopul său va fi mereu identic celui al unui jurnal obişnuit. Acest blog a fost creat pentru că am simţit că sunt disperat să mă exprim liber undeva, mai ales că de câteva luni citisem atâtea bloguri, că eram veteran deja. Şi, dacă prin nu ştiu ce coincidenţă astronomică, voi ajunge destul de faimos încât să fiu pus la blogroll de vreun blogger mare, sau să devin ţinta căutărilor pe google, sau alte de-astea (acum aberez), să ştiţi că nu voi încerca niciodată să profit de asta. NU vreau să ajung plictisitor, sau sec, un simplu “sait” cu vreo 10 reclame, un MFA. (de fapt, nici nu ştiu dacă se poate, având în vedere că sunt găzduit de altcineva :D).
Sper ca treaba asta cu blogul să fie ceva durabil.
Hai noroc şi să trăieşti!

Motto: blogul face omul.