arici

În ultimul timp, am observat că tot mai multă lume foloseşte serviciile Twitter. Dar ce e twitter-ul ăsta? Cică e un soft care permite utilizatorilor să scrie mesaje scurte, periodic şi să le publice chiar pe propriul site/blog. Avantajul ar fi că fiecăruia i-ar fi mult mai uşor să ţină la curent cititorii cu mici informaţii cotidiene, precum “Citesc o carte”, sau “Mamă ce tipă sexy am văzut pe stradă, spuneţi nu drogurilor!”, sau “Mănâncam pizza şi-l citeam pe zoso, când brusc, o pană de curent”, care ar fi prea irelevante să fie publicate pe blog, poate chiar inutile, ocupând spaţiu degeaba. Astfel, cititorii ce văd mici căsuţe twitter pe blogul vreunei persoane ar fi mai interesaţi de bloggerul respectiv, aflarea unor detalii cotidiene din viaţa lor stimulându-i să cunoască mai mult persoana adevărată din spatele ‘barierei’ blogului.

Toate bune până aici, Twitterul poate să-mi mulţumească pentru reclama gratis ce i-am făcut. Dar mai e o problemă. Serviciul ăsta a apărut brusc şi furtunos în internetul românesc, şi implicit, în blogosfera românească, încât, în doar câteva zile, o grămadă de blogări şi-au tras câte un cont twitter, fericiţi că mai au încă ceva cu care să-şi supra-satureze cititorii. Printre primii (de) care (ştiu eu că) şi-a făcut twitter cred că a fost chiar cunoscutul Ariel, care ne-a anunţat despre asta într-un post scurt cât kilometrii de autostradă românească (şi al cărui twitter cred că a fost scos). Apoi, ştiu că mai sunt şi Zoso, Nihasa, Lulu, Gogu Kaizer, De ce, Gramo, Redecs şi.. uhmm.. alţii, pe care nu am timp să-i înşir acum. Ciudat e că parcă majoritatea s-au luat după valul ăsta monden de twitter-uri, creându-şi cont special ca să fie în ton cu “mişcarea” asta. (ca o paranteză) Şi fără să par excentric sau nu ştiu cum, o să zic sus şi tare că oricât de bine motivaţi am fi, oricât de mult am alege o opţiune exclusiv datorită propriei voinţe şi oricât de mult am vrea să credem că suntem originali în cât mai multe lucruri, e imposibil să nu fim influenţaţi de restul masei de oameni. Pozitiv sau negativ. Unii probabil că sunt influenţaţi “pe invers” de restul oamenilor, adică încearcă să fie cât mai Gică-contra, să arate cât mai diferit, să se comporte cât mai anti-restul prostimii, o atitudine iniţial bine intenţionată, dar care duce la obsesie şi nebunie, şi la un stadiu în care uiţi de la ce ai pornit şi unde ai ajuns. De asta totul e relativ. Nu putem zice “ah, eu nu sunt ca ceilalţi, eu am stilul meu propriu, eu fac ce vreau” fără să minţim un pic, pentru că aici totul e în alb şi negru, inevitabil vom fi influenţaţi ori de o parte ori de alta, chiar dacă foarte puţin. Fapt care, până la urmă, dacă e făcut de toţi, e normal, nu?! Errare humanum est(şi aici iarăşi devine subiectivă situaţia). Astfel, în cazul fenomenului Twitter, ca şi altele precedente lui (site-urile simple, Y!M-ul, piczo, hi5, CS, hackingul, Youtube), probabil că cine vede chestia asta nouă pe piaţa internaută va zice “A! Deci Twitter, pot să postez mesaje scurte, bla bla! Ce interesant, ar trebui să-mi fac şi eu cont, da’ oare e ceva lame şi copilăros şi stupid sau ceva folosit în blogosferă?!”. Şi atunci, mai mult sau mai puţin ruşinat de lipsa personalităţii (true?), Gigel al nostru va da o raită pe la Fulgerica, sau Buddha, sau la alţii, să vadă cam care e tendinţa (inconştient, desigur) şi aşa va şti dacă să îşi pună şi el aplicaţia pe blog, sau măcar să-şi instaleze Twhirl ăsta, care e un client twitter. (închei paranteza)

Revenind, priviţi ce mi-a apărut zilele trecute, când, navigând pe blogul lui Geo Atreides, intrigat de postul despre “pitzipoanca.org”, am mers mai jos şi-am clickuit pe linkul de twitter MarsPhoenix (pe serverul original):

Too many tweets, huh? Deci cât de departe duce popularitatea asta?!

Teoretic, Twitter ar fi un serviciu chiar bun, dacă ar fi folosit aşa cum trebuie…

Şi în final, de ce nu ar vrea arici să îşi facă cont Twitter:
- pentru că necesită timp, efort (yeah)
- pentru că ar însemna să fiu online mai mult timp, şi eu nu-s genul de blogger (nici nu mă consider blogger oficial) care acum scrie un post, dup-aia twittereşte un pic, mai vorbeşte ceva, comentează pe blogul altcuiva, citeşte bloguri şi iar postează. Eu sunt mult mai “offline”
- pentru că e încă o chestie în plus, şi e ca o coordonare cu blogul
- pentru că e din cale-afară de trendy (seems like i’m Gică-contra)
- pentru că e cam enervant, iar lookul twitterului îţi dă dificultăţi la citire
- pentru că e cam jenant să vrei să twittereşti şi să afli că e prea încărcat site-ul de la prea multe tweetsuri
- sau poate o să-mi fac cont, cine ştie?!

Adio.

Atenţie, e posibil ca conţinutul acestui post să pară foarte, foarte gay. Nu sunteţi obligaţi să îl citiţi, şi nu îmi asum responsabilitatea pentru daunele de orice natură produse simţului estetic al oricărui cititor în urma citirii poemului, care oricum a fost scris când eram într-o pasă imbecilă. Voi porni de la premiza că e o creaţie inutilă şi stupidă, înjurăturile din commenturi fiind justificate. E de recomandat să citiţi poemul integral, chiar dacă e lung, ca să vă prindeţi de ce e vorba.

Am alergat pe cărarea nesfârşită,
E drept, nu a fost uşor
Şi trebuie să fug în continuare,
Dar e mai bine decât să mor.

Parcurgerea distanţei e fascinantă,
Priveliştea generală este încântătoare,
Iar sclipirea argintie a eterului
Te poate ameţi
Rău de tot;
Căci, privind în faţă, vezi exact aceeaşi imagine
Care se continuă constant, la infinit.
Iar, ca să nu te pierzi cu firea,
Să nu înnebuneşti,
Să nu o iei razna,
Cauţi o soluţie:
Îţi desprinzi privirea de pe punctul orizontului
Şi ţi-o arunci în adâncul cerului.
Însă bolta luminoasă şi perfect albăstrie
Te orbeşte, aşa că renunţi, de frica puterii superioare;
Apoi, încerci să priveşti în părţile drumului
Şi realizezi că nu are margini,
Iar dincolo de el nu e nimic;
Şi nici măcar nu e ca orice nimic, negru,
El e un nimic incolor şi invizibil
Şi tocmai de aceea îţi dai uşor seama de el..
Încerci , totuşi, să te concentrezi asupra siluetelor celorlalţi alergători,
Abia atunci, cu ocazia asta, te prinzi de existenţa lor.
Şi, uitându-te la ei, observi că toţi sunt identici,
Toţi sunt clone,
Toţi sunt roboţi
Şi nici măcar nu au feţe;
Dar, de fapt, problema e la tine,
Ţie-ţi lipseşte faţa, împreună cu ochii
Şi de aceea nu-i poţi vedea cu adevărat,
Căci tot ce crezi că vizionezi e doar o închipuire imaginabilă;
Iar dacă ai avea o oglindă internă, ai descoperi că eşti şi tu ca şi ei.
Acum punctul orizontului ţi se pare mai dulce…

Uneori, pe drum apar şi hopuri,
Care te scot din rutină;
Dar, dacă te-mpiedică, te-aruncă în tină,
Sau pe pământ uscat,
Şi te loveşti.
Avantajul e că poţi să studiezi
Atent
Porţiunea
Şi să admiri pietricelele şi firele de nisip şi praf
Ce acoperă cărarea,
Chiar dacă nici acestea nu există,
(Pentru că e o potecă perfectă),
Măcar creează o iluzie realistă,
Ce te fascinează şi te obligă să o contemplezi..
În timpul acesta ceilalţi ţi-o iau înainte
Şi infinitul distanţei tale se dublează,
Însă nu-ţi faci probleme, ştii că-i poţi întrece uşor,
Oscilând între ultimul şi cel fruntaş,
Când se opresc la vreo oază..

Câteodată, pe lângă hopuri,
Apar şi obstacole mari, serioase,
Din beton armat,
Din sârmă ghimpată,
Sau din cauciuc ce scârţâie a râs strident.
Din fericire, numai tu ştii de inexsitenţa lor
Şi treci nepăsător prin acele holograme,
Iar ceilalţi, neştiutori, le ocolesc cu mare grijă,
Dându-ţi un avantaj considerabil.
Dar, dacă ai avea ochi,
Ai vedea că toţi fac ca şi tine.
Iar fiecare crede că e singurul care ştie trucul ăsta.
Pentru că toţi sunt orbi
Şi nimeni n-are faţă;
Aşadar, iluzia că feţele lor n-au fost o iluzie
A fost o simplă iluzie
Sau poate doar o coincidenţă cu realitatea?

Rar se întâmplă să afli o bucurie tainică,
Şi aceea durează numai o fracţiune de secundă;
E ca un pahar binevenit de apă,
Sau o bomboană ce te ajută la drum.
Căci nu există fericiri adevărate,
Ele sunt doar amintiri sau proiecţii ale unor fericiri trecătoare.

Spre sfârşitul drumului, doar ambiţia te mai ajută
Şi te duce mai departe.
Deoarece oboseala cronică, surmenajul şi reumatismul
Te fac să mergi la unison cu ceilalţi,
Ca nişte roboţi cuminţi şi adevăraţi!…

Dar iată-l! E capătul, sfârşitul drumului!
Cu nerăbdare şi forţe noi vă grăbiţi,
Uitând de oboseală, spre linia de finish,
Care coincide cu cea de start;
Şi atunci realizezi că nu există capăt la infinit,
Nu este un final de drum vechi, ci un generic de drum proaspăt,
Iar tu te afli în faţa unui început nou, aproape identic,
Numai că de data asta eşti mai transparent………….

Da, de data aceasta mă voi rezuma strict la conţinutul propriu-zis al postului, drag(i?) cititor(i?), fără aberaţii sau limbaje sofisticate (vezi LL).

E vorba de bine-cunoscuta campanie electorală din Oradea, de care multă lume s-a săturat, cred eu. A scris chiar şi Alex, în vreo 4 posturi, despre ea.

Ideea e că, de vreo o lună, 4 candidaţi se bat pe brânci pentru a câştiga cât mai multe voturi la conducerea primăriei. Adică Mihai Groza, Ilie Bolojan, Biró Rozália şi Călin Raita sunt cei care se străduiesc din răsputeri, prin diverse mijloace mai mult sau mai puţin legale/morale, să-l detroneze pe Petru Filip din conducerea primăriei orădene. Termenul limită de campanie, e chiar mâine, 1 iunie 2008, a.k.a. “Ziua Copiilor”.

Holy moly, am uitat de postul ăsta, e în drafts de vreo 6 zile. Şi erau scrise încă alte multe povestiri despre fiecare candidat, chestii, trestii, lalala. Oricum, ideea principală era că Mihai Groza e cel mai mare imbecil. Face campanie în stânga şi-n dreapta, dă milioane de milioane de lei noi pe afişe publicitare dezolante şi fluturaşe, şi pe lângă că a fost ăl’ cu cele mai multe materiale electorale, majoritatea au fost anti-Bolo. Mesaje penibile şi de-a dreptul idioate, cum că el e omul potrivit pentru primărie, nu Ilie Bolojan, care e un aleşdean penticostal needucat, etc. Mare tâmpit. Păi bine, nene, tu ce mama dracului faci dacă zici că eşti aşa bun?! Aa, ştiu. Dai mită peste tot, şantajezi, faci orice îţi stă în putinţă sperând să câştigi un post fruntaş, după care să te-mbogăţeşti înzecit, râzând de fraierii care te-au crezut pe tine şi sintagma “Pentru primărie, un om de omenie”.  Îl ataci non-stop pe adversarul tău politic, investeşti în afişe care să arate diferenţele profesionale dintre tine şi el, afişe cu jocuri de cuvinte sau glume şi ironii proaste. Ca să ce? Ca să arăţi că de fapt tu eşti ăla prost, disperat chiar, care tremură în sinea sa de frica lui Bolojan. Oricum, rânjetul tău diabolic din afişe nu mi-a dat niciodată sentimentul de încredere.

Eu, cel puţin, sunt de partea lui nea’ Ilie. E adevărat, e urât la faţă, sau chiar foarte urât, prezentând un trio inconfundabil (chelia, sprâncenele de maimuţă şi mustaţa deasă,). Dar “what’s on the inside matters”. Adică Ilie Bolojan e un om grozav. Dintre toţi, mi se pare singurul caruia chiar îi pasă de soarta oraşului, care se interesează de părerile oamenilor, care merge la blogmeet-uri & căcat. Iar blogul lui e unul sincer şi simplist, adică doar potrivit. Ieşind în faţă cu o deviză “pur-şi-simplistă”, el ne promite “Curăţenie în oraş. Ordine la primărie”. Şi ar putea să inventeze şi el, ca şi Groza, poante pe seama lui, cu tona. Dar n-o face. Ştiţi de ce? Pentru că e mai deştept, ştie că n-ar avea rost, şi, în plus, nu se coboară la nivelul ăla.

Despre ceilalţi, Biro Rozalia (pun accentele pe vocale mai târziu, acuma mă grăbesc) e simpatică. Iar Călin Raita (candidează şi el?) arată ca un purceluş, şi are un ochi strâmb.

PS: A câştigat Bolojan. Să-l vedem la treabă